(Intervenţie
ţinută cu ocazia Simpozionului ’’Armata
şi societatea. Rolul factorului militar în procesul de dezvoltare a localităţii
Mangalia’’, derulat de “Ziua
Rezervistului”, pe 30.05.2013, la “Cercul
Militar” Mangalia)
de
profesor E.C.Ninu
`` Motto: “…Blazonul Armatei este cel pe care îl fac să strălucească militarii … !”
`` Motto: “…Blazonul Armatei este cel pe care îl fac să strălucească militarii … !”
Mangalia,
localitatea cu cea mai veche istorie
urbană a ţării (întemeiată, ca cetate grecească, de către coloniştii greci din
Heracleea Pontică, în sec. al VI-lea a.Chr., după Histria, dar înaintea Tomisului),
a beneficiat, de-a lungul timpului, de un statut cu totul şi cu totul aparte,
dată fiind şi poziţia sa strategică, geografică. Ea şi-a dovedit din plin
atributele sale de forţă militară (a se avea în vedere rolul avut în perioada
macedoniană, a lui Alexandru Macedon sau a lui Lisimah, unul dintre căpitanii
de corabie ai primuli fiind din Callatis, apoi, locul pe care-l ocupa în cadrul
ligii unor cetăţi pontice, disputa pentru hegemonie cu Tomisul, conflictul cu
Imperiul Roman, când forţa sa începe să scadă), politică-economică
(agricultura cerealieră şi viticolă, prelucrarea metalelor, creşterea vitelor, industrie
textilă, baterea unei monede proprii, împrumutul acordat cetăţii Histria, bază
de aprovizionare tentantă pentru armatele bizantină, bulgară, otomană,
anglo-franceză, germană etc., staţiune balneo-climaterică ş.a.), culturală
(putându-se aminti acea perioadă antică, în care învăţaţi ai locului, ca Istros
sau Dionisos Callatianul au făcut fala celebrei biblioteci din Alexandria, sau
celebrele statuete de tip Tanagra, sau „Cultul Cavalerului Trac”, sau mormântul
„Reginei din Neptun”, sau celebrul
papirus, unic în această parte a Europei, numeroasele şcoli, de care amintea
călătorul turc Evlia Celebi, în sec. al XVII-lea), religioasă (cu o basilică
creştină şi posibilitatea existenţei unor episcopi, înmormântaţi aici, cu cea
mai veche biserică ortodoxă din această parte a Dobrogei, construită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, având
hramul „Sf. Nicolae”, din păcate demolată, dar şi cu cel mai vechi monument de
cult islamic din ţară, bijuteria arhitectonică care este „Geamia
Esmahan-Sultan”, la care veneau în hagialâc, începând cu sfârşitul sec. al XVI-lea, credincioşii musulamani
săraci) etc., etc.
După alipirea Dobrogei la România,
în urma Războiului de Independenţă, distrusă de vitregia unui secol defavorabil
(Războiul ruso-turc, cel al Crimeii), Mangalia îşi va reveni cu dificultate,
dată fiind dezvoltarea firească a reşedinţei de judeţ, Constanţa, dar şi stării
deplorabile a portului, ceea ce a făcut ca, mult timp, să rămână o nostalgică
staţiune balneo-climaterică, ce înflorea estival pentru cei care îi
descopriseră farmecul şi valoarea sentimentală. Cultural, desigur, pălea în
faţa Constanţei sau a Balcicului regal, în perioada interbelică, unde se
strângea protipendada vremurilor, fiind reprezentată, totuşi, cu deosebită
cinste, de Nicolae Iorga, care-şi schimba, pe perioada verii, reşedinţa de la
Vălenii-de-Munte cu cea de la mare, de către decanul Facultăţii de Medicină
Veterinară din Bucureşti, profesorul Constantin S. Motaş, de matematicianul Gr.
Moisil, de numeroşii oameni de artă, precum poeţii Vasile Voiculescu,
Miron-Radu Paraschivescu, prozatorii Gala Galaction, Cella Serghi, dramaturgul
Mircea Ştefănescu, de pictori precum N.N.Tonitza, Iser, Gh. Petraşcu, Ion
Ţuculescu, de sculptorul Ion Jalea ş.a.
Prinsă
în jocul hazardului, cu alipirea şi cedarea Cadrilaterului, oraşul va
înregistra o mare fluctuaţie de populaţie, date fiind împroprietăririle masive de
la sfârşitul sec. al XIX-lea şi cele din 1924, oferite coloniştilor şi
veteranilor de război şi, ulterior, în 1927. Existenţa Primului Război Mondiale
a marcat dramatic populaţia urbei, căci jertfa localnicilor români, turci,
tătari, greci şi a altor minorităţi etnice a fost semnificativă. În ziua de 23 august 1927, întârziată cu o
lună, din cauza morţii regelui Ferdinand, se dezvelea „Monumentul Eroilor
Mangalieni”, la iniţiativa „Societăţii Demobilizaţior de Război”, dar şi în
urma eforturilor marelui istoric Nicolae Iorga, al cărui fiu a luptat sub comanda
generalului Gh. Rasoviceanu, eroul de la Mărăşeşti, care, în fruntea
Regimentului 9 Vânători, a stăvilit maşina de război germană.
Astfel,
în iarna lui 1918, după doi ani de sărăcie şi foamete, sub ocupaţia bulgară (2
septembrie 1916), se redeschid şcolile din oraş, una primară mixtă şi una
urbană, având, ca învăţători, fie proaspăt-întorşii de pe front Vasile şi Nicolae
Stegaru, Ion Teodorescu, Ghorghe Ionescu, dar şi educatoarea Istodorescu şi
învăţătoarele Petra Stegaru, Adela Brătianu, Ecaterina Dabija, Margareta
Pandelescu, Valeria Alectoride, Maria Fusaru ş.a.
Prin
decret regal, în urma insistenţelor Reginei Maria, se iau măsuri pentru
cinstirea eroilor, prin înfiinţarea „Societăţii pentru Îngrijirea Mormintelor”,
urmând ca şcolile să se conformeze, mai ales în mediul rural, iar, la 21
octombrie 1923, în urma demersurilor „Societăţii Orfanilor de Război”, se
inaugurează orfelinatul „Olga M. Sturdza”, având ca prim director pe Adela
Chiorpec, în prezenţa primarului Nicolae Roşculeţ.
O
altă construcţie ce domină oraşul chiar şi astăzi este blocul cu şase etaje ce
aparţinuse, iniţial, în 1932, lui Bucur Pop, iar, ulterior, vândut şi terminat
de către Institutul General de Asigurare a Funcţionarilor, după război, în
1947. Din 1934, consecinţă a unei împărţiri
administrative, Mangalia intră în componenţa plăşii Negru-Vodă.
După
cum constată autorii Aurelia şi Ştefan Lăpuşan („Mangalia în paginile vremii”,
editura „Dobrogea”, Constanţa,
2007, pag. 94), dintr-un plan al apărării pasive, din 1936, reieşea că Mangalia
avea 960 de imobile, pentru o populaţie aproximată la 2.300 de locuitori,
rămaşi după mobilizarea celorlalţi, cu adăposturi posibile în hrubele şi
subsolurile caselor sau în „tranşeele
colective din curtea bisericii ortodoxe sau a Muzeului de Antichităţi.”
Printre
alte evenimente remarcabile, se numără şi clădirea din curtea spitalului
Mangalia, făcută prin osârdia studenţilor medicinişti legionari. Doi ani mai
târziu, oraşul înregistra 2.974 locuitori, cu o biserică ortodoxă românească şi
una grecească, două şcoli primare, Orfelinatul, Muzeul de Antichităţi, Căminul
Cultural „Vasile Pârvan”, Căpitănia
Portului, Primăria, vama, pompierii, Pretura, Judecătoria Mixtă, Poliţia, Punctul
de Pescărie, Oficiul PTT, Oficiul Local de Cură şi Turism, o bancă populară, trei
mori, o cărămidărie, Herghelia, Uzina Electrică, parcul comunal.
În
1940, primarul Athanasie Dumitrescu era obligat să alcătuiască un plan de
sistematizare a oraşului, dat fiind războiul care izbucnise deja, la 1
septembrie 1939, cu care ocazie îl informa pe generalul adjutant Traian
Grigorescu despre noul aspect al staţiunii balneo-climaterice, în care, pe
lângă cei 5.000-6.000 de localnici, se mai adunau cam tot atâţia tineri, în
cele 30 de tabere de străjeri.
Printre
autorităţile de frunte, trebuie amintiţi Ilie Scarlat, directorul Şcolii de
Băieţi, Maria şi Alexandru Fusaru,
prima, directoare a Şcolii de Primire Fete, Eufrosina Topor, directoarea Şcolii
de Copii Mici, preotul Gh. Căciulă, hogea Azis Ismail, căpitanul portului Petre
Bogdan, între 1932-1943, cu veleităţi de pictor ş.a.
Pregătirea
pentru intrarea în războiul de la 22 iunie 1941 avea să marcheze şi aspectul
localităţii, înscrise într-o imaginabilă linie „Maginot”, de la Sulina până la Vama-Veche. Fapt este că linia de
fortificaţii cuprindea, acum, un lanţ de cazemate, construite după cele mai
riguroase norme şi, probabil, cu acceptul experimentaţilor camarazi germani.
Trebuie
făcută menţiunea că deja, pe perioada celor trei luni de vară, aici se instruiau
numeroşi „străjeri”, în câte treizeci de tabere de fiecare sezon, formă de
pregătire a tinerelor vlăstare, sub supravegherea curţii regale a lui Carol al
II-lea, mentorul acestei forme de organizare pentru apărarea ţării.
După
Al Doilea Război Mondial, în Mangalia erau circa 1.700 de familii, cu circa 4.000
de locuitori, 200 de sezonieri şi cam 4.500 de vizitatori, ce urmau să-şi
împartă alimentele pe bază de cartele.
Cum,
după întoarcerea armelor de la 23 August 1944, întreaga ţară avea să
înregistreze prefaceri uriaşe, la toate nivelurile, era firesc ca aceste
transformări să vizeze şi portul Mangalia, sub ocupaţia sovietică. Rechiziţiile
erau la ordinea zilei, transformându-se, după cum consemnau membrii comisiei de rechiziţie,
printre care primarul Zamfir D. Zamfir, Dumitru D. Dumitru, şeful
comisariatului de poliţie, şi prof. Gh. Iordăchescu, în adevărate acte de
vandalism. „Vae victis!” ar fi exclamat, în urmă cu aproape două milenii,
romanii. Cotele la cereale, oficializate din 31 iulie 1945, reforma agrară din
23 martie 1945, sub proaspăta guvernare a lui Petru Groza, celebra secetă din
1946, precum şi stabilizarea monetară
din 15 august 1947 vor înfometa şi populaţia fostului oraş prosper de pe malul
mării.
În
urma decretării naţonalizării din 11 iunie 1948, iată că, în 1948, în 1950 şi
în 1953, multe din imobilele unor locuitori mangalieni sunt naţionalizate,
majoritatea vilelor şi a caselor intrând în patrimoniul Ministerului Forţelor
Armate, astfel că foştii proprietari au devenit
chiriaşi ai statului.
De
acum, începe şi izolarea oraşului, persoanele străine neputând intra în
localitate fără aprobarea Comandamentului militar al garnizoanei. O exagerare,
desigur, a secretomaniei privind măsurile luate pentru construirea, între 1949-1953, a viitorului
port militar, necesar celor 12 dragoare sovietice, aceasta presupunând,
desigur, săparea şi dragarea avanportului mic, tăierea canalului dintre lac şi
mare (1952), precum şi construirea unui pod, în punctul numit Lacu (vizavi de Liceul Tehnologic „Ion Bănescu” de astăzi, fost Liceu Industrial
Nr. 1). Totodată, în locul celebrelor băi sulfuroase, se va construi reşedinţa
Divizionului 319 Vedete torpiloare (comandor r. Eugen Bulboacă), având drept
comandant pe cpt. Rg. III Alexandru Melicescu, iar, ca şef al Statului Major,
pe lt.-major Petre Anghel. Ulterior, în toamna lui 1953, vor fi aduse şi cele
două submarine („Delfinul” şi „Rechinul”), comandate de cpt. rg. Radu Nicolae
şi, respectiv, cpt. rg. Toader.
Detalii
importante despre evoluţia Mangaliei după Al Doilea Război Mondial găsim în
aceeaşi carte a soţilor Lăpuşan, în capitole precum „Mangalia – prima şi cea mai mare garnizoană militară din Dobrogea”, „O
localitate de importanţă strategică”, „Naşterea Şantierului Naval Militar”,
„Primul muzeu al Marinei” (înfiinţat de Ziua Armatei, la 25 Octombrie 1965)
sau cele referitoare la momentele din şi după Evenimentele din Decembrie 1989.
Alte
două monografii aşteaptă lumina tiparului de peste patru ani, ambele aparţinând
unui autor neaşteptat de inspirat şi asiduu cu studiul unor arhive, maistrul
militar principal Dumitru Isac: „Mangalia.
Carte de informare turistică” (2009), având, drept consultant ştiinţific pe
reputatul prof. dr. Gh. M.Aldea, şi, în reluare, cu acelaşi titlu, o altă lucrare,
în colaborare cu prof. dr. Mihai Ionescu şi dr. Sorin-Marcel Colesniuc (2011).
De
asemenea, o adevărată revelaţie pentru cititorii de inimă sunt cele două
lucrări lansate în urmă cu doi ani, ambele aparţinând unei adevărate personalităţi
a oraşului nostru, Ştefan Eleftheriadis, albumul „Mangalia” şi confesiunea emoţionantă, cu caractre autobiografic, „Fiul ceasornicarului”.
Cum,
după absolvirea Universităţii „Al. I. Cuza” (1969) şi a concursului de
titularizare (1976), cariera mea
didactică s-a desfăşurat, în cea mai mare parte sub auspiciile primului liceu
militarizat, „Liceul Industrial Nr. 1 Mangalia”, voi încerca, sumar, să mă
refer la legăturile fireşti dintre armată şi viaţa urbei, cu aspectele ei
legate de învăţământ şi cultură.
În
1953, tatăl meu, declarat, şaizeci de ani mai târziu, “Cetăţean de onoare post-mortem al oraşului Mangalia”, plutonierul-major de artilerie Ninu I.
Constantin, era mutat din garnizoana Târgu-Jiu în acest orăşel, care,
paradoxal, era subordonat administrativ raionului Negru-Vodă (1949-1968). Ca
atare, problemele legate de comisariatul militar, de învăţământ se rezolvau la
34 de kilometri, după un obositor drum prăfuit, într-o comună ceva mai
pripăşită, cu o singură fântână, din care apa era scoasă, contra-cost, cu ajutorul unui măgar.
Locuiam
într-o curte largă ce adăpostea câteva imobile, pe locul hotelului de lângă
restaurantul Cazino, case dintre care doar una cu demisol, având vecini pe
viitorul contra-amiral Anghel, apoi familia unui adevărat „lup de mare”,
micimanul Mârşu, urmat, în mod strălucit, în cariera de marinar, de fiii săi şi
de un nepot, azi vice-amiral, precum şi de alte familii, tot de militari,
precum Păculea, Salomia, sau, de familia
unui cizmar, Neacşu, iar, în imediata apropiere, de alte familii legate de
viaţa militară, precum Petreacă, Zugravu, Hrib etc., etc. Cum regimul impus
localnicilor era destul de dur, îmi aduc aminte că chiar bunicul dinspre mamă,
oltean ce a luptat chiar într-unul dintre regimentele din care a făcut parte
Ecaterina Teodoroiu, nu a putut sta mai mult de 48 de ore, în vizită la noi.
În
această supergarnizoană militară, viaţa de zi cu zi era deosebit de trepidantă.
Educaţia primită era oarecum dură, cu neplăcerile impunerii unui program
strict, cuprinzând somnul obligatoriu şi lecturile. Aparatele de radio erau
destul de rare, fiind o adevărată sărbătoare procurarea unuia în familie.
Deseori, după stingerea becului, continuam să citim sub pătură, la lumina unei
lanterne militare, ce-şi descărca destul de repede obositele baterii
dreptunghiulare.
Pe
faleză, în dreptul hotelului „President”, se afla încă o cazemată, străjuită de
o minusculă grădină de vară, unde am putut participa la unul dintre cursurile
de iahting. Dacă soţiile cadrelor militare erau obligate să desfăşoare
activităţi artistice (formaţii de teatru, interpretări vocale) sau să urmeze
diferite cursuri, cum ar fi fost cel de Limba Rusă, noi, copiii cadrelor din
armată, eram prinşi în treburile şcolii, unde viaţa de pionier ne impunea o
integrare rapidă în tot soiul de activităţi artistice, sportive, concursuri
culturale, cum ar fi fost cel de „Iubitor
al cărţii”, pe baza unei bibliografii, din care nu lipseau autorii ruşi şi
sovietici. Un mare câştig, pentru noi, era şi existenţa unei minibiblioteci a
armatei, în incinta Casei Armatei, în care găseam multe traduceri, în editura
„Cartea Rusă”, familiarizându-ne cu opera unor scriitori de renume, precum Al.
S. Puşkin, M. Lermontov, N.V. Gogol, Serghei Esenin, Maiakovski, M. Şolohov ş.a.
Ulterior,
după construirea unor cvartaluri din centrul oraşului (str. Ştefan cel Mare,
Oltului) şi mutarea Casei Armatei în vecinătatea garnizoanei, de pe str.
Delfinului, am putut privi cu alţi ochi activităţile desfăşurate aici,
chibiţindu-i pe maturi, aplecaţi deasupra meselor de şah sau prinşi în aprige
dispute la tenis de masă ori biliard. Printre ei, devenise celebru deja dl
Matache, bucătar în unitatea militară, tatăl unei mari actriţe şi al unui coleg
de clasă, la liceu, cu pasiunea fotbalului.
Erau
alte vremuri, de după „obsedantul deceniu al şaselea”, când „lupta de clasă” (chiar aşa se şi numea
un restaurant din centru !) căpătase proporţii uriaşe, dramtice pentru destinul
multor familii. Aşa s-a şi întîmplat cu un an înaintea sosirii noastre aici,
când, în 1952, mulţi dintre vechii mangalieni au fost obligaţi să se mute în
Buzău şi Focşani, pentru a-şi ceda locuinţele noilor sosiţi în unităţile
militare ce păreau că se înmulţesc pe zi ce trece. Directori, ca dna Vicică,
Radu, se străduiau din răsputeri să facă faţă noilor imperative educaţionale
ale epocii.
Reuşit
la liceu, în 1960, după ce, în ultimii patru ani, am resimţit lipsa tatălui
scos în rezervă, din cauza unui dosar ce
conţinea, pe lângă brevetele decoraţiilor „Virtutea Militară”, „Bărbăţie şi
Credinţă”, „Serviciu Credincios”, „Eliberarea de sub Jugul Fasscist”, „Meritul
Militar”, şi alte mărturii ale unor distincţii
obţinute pe frontul de Răsărit (”Cruciada împotriva Bolşevismului”, „Crucea de
Fier” germană), aveam să încep să înţeleg altfel mersul evenimentetelor ce au
marcat dramatic vieţile a mii şi mii de români. Acum, priveam cu alţi ochi
orele ţinute, încă din gimnaziu, de faimosul profesor Romulus Ionescu, o
adevărată enciclopedie de informaţii legate de discipline umaniste (Limba
Franceză, Istorie) sau exacte (Geometrie, Geografie), marcat, din păcate, de
accidentul aviatic care l-a determinat să se pensioneze. Sau de învăţători, precum
dnii Prahoveanu, Kirilov, Zanfir, Rădeanu (în cartierul Colonişti), familia
Burtea (la Şcoala Sanatorială), de profesori, precum dl Tudor, tatăl celui mai
bun prieten, dna Zanfir, cel de L.Rusă,
Ilarion Terente, ce avea să aibă un rol determinant (ca inspector la
centrul raional Negru-Vodă), în 1963, la
înfiinţarea liceului de cultură generală la Mangalia (nu la Eforie, cum s-ar fi
vrut), cel de Atelier (maistrul Pătraşcu) sau cel de Apărare Locală
Antiaeriană, dl Stănculescu, venit din
armată, în urma unui accident cu puşca de vânîtoare, ce l-a făcut să meargă şchiopătând
tot restul vieţii.
De
pe băncile şcolilor mangaliene au plecat, spre a îmbrăţişa cariera militară,
mulţi colegi, cum ar fi: Mihai Glinţă, Gigi Siminea, Viorel Atanasiu, ajums
vice-amiral, Nelu Mitruţoiu, Nicu Doncescu, V.Vandachievici şi atât de numeroşi
alţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu